M-am gândit rar la diferenţele dintre iubire şi prietenie, pentru că întotdeauna mi s-a părut că exista între ele o legătură ascunsă care face ca niciodată cele doua să nu poata fi comparate.
Nu poţi să iubeşti fără să simţi că celălalt îţi este un prieten în care poţi avea încredere totală, la fel cum nu poţi spune că ai prieteni fără să simţi pentru ei o iubire necondiţionată, un fel de particularizare a iubirii aproapelui. Există, desigur nuante...
Singurele momente în care m-am întrebat dacă iubirea este mai importantă decât prietenia au fost cele în care o prietenie extraordinară a fost pe punctul de a se transforma într-o mare iubire.
Atunci, am crezut că iubirea este mai importantă, însa credinţa mea a fost în zadar.
Prietenia frumoasă s-a transformat într-o iubire bizară, din care, în cele din urma, nu a ramas nimic.
Invers, nu am îndrăznit să mai cred că pot avea loc transformări.
Mi-a fost întotdeauna greu să mă detaşez de poveştile mele de iubire ratate şi de aceea probabil nici nu am încercat să le transform în prietenii.
De altfel, întotdeauna am considerat că o mare iubire nu se poate transforma decât într-o iubire şi mai mare, purificată de timp, sau într-o amintire din ce în ce mai estompată... tot de timp.
Varianta transformării iubirii în prietenie nu a intrat niciodata în ideile mele despre relaţiile între oameni.
Şi totuşi, cu mult timp în urmă, o poveste ciudata de iubire (sau altceva) a reuşit să se transforme fără voia mea într-o altă poveste, şi mai ciudată, de prietenie.
Povestea era banală în fond, însa plină de consecinţe ulterioare care nu au provocat decât suferinţă.
Peste ele s-a aşternut tăcerea care, de multe ori, vindecă mai repede decât timpul.
Omul ciudat a cărui prezenţă fugară în viaţa mea a provocat răni adânci a dispărut la fel de repede cum aparuse.
M-a sunat însă dupa mult timp, când aproape uitasem că existase vreodata povestea aceea.
Ceva din vocea liniştită păstra o urmă din trecut, însă amândoi am ştiut că trecutul trebuie să ramână acolo unde îi este locul – în sufletele noastre copleşite de prea multe trăiri.
Am discutat banalităţi. Ştiam că va reveni şi a făcut-o de fiecare dată când simţea că este la capătul puterilor şi are nevoie de un impuls ca să meargă mai departe.
Conversaţiile nocturne, interminabile, s-au succedat la intervale imense de timp, însă de fiecare dată era ca şi cum nu am mai fi vorbit de o zi sau doua. Asta m-a făcut să încep să cred că, dincolo de povestea unei iubiri ratate, ar putea exista o altă poveste, a unei prietenii bizare, pe care cu siguranţă, nimeni din jur nu ar putea-o înţelege...
Mă zbat uneori între întrebări retorice...
„De ce mă sună de fiecare dată atunci când simte că se prabuşeşte...?”
„De ce îmi vine să îl sun uneori, când simt că nu mă mai regasesc în nimic din universul meu complicat?”
Răspunsurile nu vin niciodată...
De cele mai multe ori nici nu le las să vină pentru că îmi amintesc de fiecare dată că undeva, în universul acesta complicat, există o fiinţă pentru care realitatea iubirii este mult mai importantă decât fantomele unor relaţii din trecut sau ale unor prietenii bizare.
Nu ştiu dacă iubirea este mai importantă decât prietenia, ştiu însă că sunt clipe în care cele două nu au nimic de a face una cu cealaltă, la fel cum sunt momente în care nu pot exista separat.
Şi... ca în orice, cel mai important rămâne... omul din fiecare.
Gânduri de la YLARY6...
( Pentru a vedea profilul doamnei de pe NETLOG, puteţi da CLICK pe nume)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu