Rudyard Kipling
De poţi să nu-ţi pierzi capul, cînd toţi în jurul tău
şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vină;
de poţi, atunci cînd toţi te cred nedemn şi rău
să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;
de poţi s-aştepţi oricît, fără să-ţi pierzi răbdarea,
de rabzi să fii minţit fără ca tu să minţi,
sau cînd, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;
De poţi visa, dar fără să te robeşti visării,
de poţi gîndi, dar fără să-ţi faci din asta ţel,
de poţi să nu cazi pradă nicicînd disperării,
succesul şi dezastrul primindu-le la fel;
de rabzi s-auzi cuvîntul rostit cîndva de tine,
răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut;
de poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine
să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;
De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
şi tot ce-ai strîns o viaţă să pierzi într-un minut,
şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput;
şi dacă corpul tău uzat şi obosit
îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă,
numai cu străşnicia Voinţei tale şi-astfel
să steie peste vreme aşa precum o stîncă;
De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă
te poţi plimba cu regii făr-a te îngîmfa,
de nici amici, nici duşmani nu pot vreun rău să-ţi facă
pentru că doar dreptatea e călăuza ta;
şi dacă poţi să umbli minuta trecătoare
să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom,
al tău va fi Pămîntul, cu bunurile-i toate
şi, ceea ce-i mai mult chiar, să ştii, vei fi un OM !
Dacã te poţi stãpîni, cînd norodul din jur se frãmîntã,
Brav înfruntând insolentul reproş, cu linişte sfântã,
Dacã-ţi pãstrezi, în virtute, credinţa şi-ncaleci sfiala,
Cînd se îndoieşte de tine mulţimea, şi-ţi ierţi îndoiala ...
Dacã aştepţi cu nãdejde şi nu te rãpune-aşteptarea,
Dacã minciunii, stãpînã pe lume, îi spulberi chemarea,
Dacã asaltul mîniei te lasã senin, fãrã urã,
Dacã pãşeşti peste dorul de-a fi cel dintîi, cu mãsurã ...
Dacã te leagãnã visul, dar stãrui stãpân peste vise,
Dacã din gînduri mãreţe renunţi sã-ţi faci ţeluri prezise,
Dacã cuvîntul, izvor de ispite si cruntul dezastru,
Nu-s pentru tine oprelişti, nici vîsle în drumul spre astru ...
Dacã suporţi sã auzi, despre spusele tale cinstite,
Gînduri jelene, scornite de rãi, pentru gloate smintite,
Dacã din operă s-au ales doar ruine şi spaţii,
Singur, cu scule stricate, de poţi s-o refaci, din fundaţii ...
Dacã pierzînd, într-o clipã de risc pe o şansã, avutul,
Poţi sã începi, de la capãt, uitând în tãcere trecutul,
Ferm adunînd cu rãbdare, întregul pe lungã duratã,
Fãrã sã sufli o vorbã, de pierderea grea înduratã ...
Dacã superb prin voinţã forţezi, când îţi vine sorocul,
Inima, capul, tãria, sã nu îşi astîmpere jocul,
Gol de puterea vieţii, urmându-ţi destinul spre ţinte,
Tare, cu vrerea din tine, ce-ţi spune mereu înainte! ...
Dacã mulţimilor poţi sã vorbeşti cu deprinderi egale,
Dacã, constant, îţi pãstrezi modestia şi-n cercuri regale,
Dacã eşti vulnerabil, la prieteni, la cei cu pornire,
Dacã pe toţi îi stimezi îndeajuns, însã nu peste fire ...
Dacã momentul cumplit al prãpãdului crîncen şi mare,
Calm vei putea sã-l asemeni, în timp, c-un minut oarecare,
Lumea cu tot ce cuprinde va fi stãpînitã de tine,
Tu, peste toţi vei rãzbate : OM al puterii depline !
Traducere de Corneliu COPOSU (1967)
Preluare de la
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu